Când sunt chemat să analizez o pajiște mă duc cu un singur gând: știu că nu știu!
1. Nu evalua niciodată o pajiște având deja formate niște soluții
Când evaluăm o pășune, nu pornim de la zero. Venim cu studiile noastre, cu ceea ce am învățat de la profesori, cu succesul sau insuccesul experimentelor făcute, cu experiența acumulată în alte ferme și cu propriile convingeri despre felul în care ar trebui să funcționeze lucrurile.
Toate acestea sunt valoroase. Fără ele, am observa doar o suprafață verde, câteva specii de plante și niște animale care pasc.
Experiența ne ajută să recunoaștem plantele, să evaluăm gradul de acoperire a solului, să identificăm semnele degradării și să anticipăm efectele unui anumit mod de exploatare. Cunoștințele ne permit să înțelegem relațiile dintre sol, plante, animale și climă.
Dar există și un risc.
Ceea ce am învățat să recunoaștem ne poate ajuta să vedem mai bine. În același timp, ne poate face să ignorăm ceea ce nu se potrivește cu ceea ce credem deja.
Un specialist care a obținut rezultate bune cu un anumit amestec de graminee și legumimoase poate ajunge să recomande aceeași soluție în situații foarte diferite. Un consultant care a avut succes cu pășunatul rotațional poate considera că acesta este răspunsul pentru orice fermă. Un inginer convins că problema principală este lipsa fertilizării poate interpreta orice pajiște slab productivă prin această perspectivă.
Nu pentru că nu ar avea cunoștințe, ci pentru că ajunge să privească realitatea selectivă, prin prisma lor.
2. Pajiștea nu este obligată să confirme ceea ce am învățat noi
Să presupunem că intrăm pe o pajiște cu o productivitate scăzută.
Avem deja câteva explicații posibile:
- solul este sărac în elemente nutritive;
- pH-ul nu este ce trebuie;
- predomină speciile cu valoare furajară redusă;
- pajiștea este exploatată necorespunzător;
- animalele intră prea devreme sau ies prea târziu;
- perioada de repaus dintre două runde de pășunat este insuficientă;
- seceta, excesul de apă sau compactarea solului limitează dezvoltarea plantelor.
Toate aceste ipoteze pot fi corecte. Dar niciuna nu trebuie transformată automat în diagnostic.
Dacă suntem convinși că fertilizarea rezolvă problema, riscăm să nu observăm că fermierul intră cu animalele pe solul prea umed și deteriorează structura acestuia.
Dacă suntem adepții pășunatului rotațional, putem fi tentați să atribuim lipsa producției unei organizări defectuoase a parcelelor, fără să verificăm dacă speciile existente au potențialul necesar.
Dacă suntem specializați în reînființarea pajiștilor, putem recomanda un amestec nou înainte să ne întrebăm dacă o gestionare mai bună a vegetației existente nu ar fi suficientă.
Iar dacă pornim de la convingerea că o pajiște bună trebuie să arate într-un anumit fel, riscăm să nu ne adaptăm condițiilor locale.
O pajiște nu este proastă doar pentru că nu arată așa cum ne-am imaginat că ar trebui să arate.
Trebuie să înțelegem ce poate produce, în aceste condiții, cu ce costuri și în ce mod poate răspunde obiectivelor fermei.
Abia apoi putem decide ce trebuie schimbat.
3. Experiența este un avantaj, dar poate deveni și o capcană
Experiența ne oferă capacitatea de a recunoaște rapid anumite situații. După ce ai văzut mii de hectare de pajiști, începi să identifici tipare pe care un începător poate să nu le observe.
Dar experiența are o particularitate: ne poate face să devenim prea siguri de propriile concluzii.
Să presupunem că am obținut rezultate excelente în mai multe ferme printr-o anumită strategie de gestionare a pășunilor.
Este firesc să avem încredere în acea strategie. Problema apare când începem să credem că rezultatele respective demonstrează că soluția este universală.
Nu este.
O soluție are funcționează pe un sol profund, cu o bună capacitate de reținere a apei, poate avea rezultate complete diferite pe un sol superficial, expus secetei.
Un amestec care funcționează excelent într-o zonă cu precipitații relativ uniforme poate fi nepotrivit într-o regiune în care alternanța dintre excesul de apă și secetă este pronunțată.
Un sistem de pășunat potrivit pentru o fermă poate fi dificil de aplicat în alta, din cauza efectivelor, a infrastructurii, a distanței față de adăposturi sau a resurselor de muncă.
Chiar și două ferme vecine pot avea probleme diferite.
De aceea, experiența nu ar trebui să ne ofere certitudinea că știm deja răspunsul. Ar trebui să ne permită să formulăm ipoteze mai bune și să știm ce trebuie verificat.
Un specialist bun nu este cel care are o soluție universală valabilă pentru oricare pajiște. Este cel care știe să identifice situațiile în care soluția pe care o cunoaște nu este potrivită.
4. Fermierul vede lucruri pe care specialistul le poate rata
Există și o altă perspectivă, adesea ignorată.
Consultantul vine cu studiile sale, cu experiența profesională și cu metodele de evaluare. Fermierul vine cu ani de observații asupra aceleiași suprafețe.
Fermierul știe unde băltește apa după o ploaie puternică, unde se usucă prima dată solul, în ce perioade dispar anumite plante, pe ce porțiuni întră animalele mai întâi și unde refuză să pască. Poate știe că o parcelă aparent bună produce foarte puțin în anii secetoși sau că o zonă care pare slabă primăvara devine foarte productivă mai târziu. Un fermier bun știe.
Unele dintre aceste observații pot fi incomplete sau interpretate greșit. Dar asta nu le face lipsite de valoare.
Dimpotrivă, sunt informații pe care specialistul ar trebui să le verifice și să le integreze în analiza sa.
Dacă intrăm pe o pășune convinși că știm, iar fermierul trebuie doar să asculte, pierdem o parte importantă din informațiile necesare pentru dezvoltarea sistemului.
Asta nu înseamnă că fermierul are întotdeauna dreptate sau că experiența practică înlocuiește cunoștințele științifice.
Înseamnă că nici diploma nu înlocuiește observația, nici experiența de teren nu anulează nevoia de verificare. Cele două trebuie să se completeze.
Consultanța începe cu adevărat atunci când specialistul nu mai intra în fermă doar pentru a explica ce trebuie făcut, ci și pentru a înțelege ce se întâmplă acolo.
5. Uneori, cea mai importantă observație este cea care ne contrazice
Să ne imaginăm că evaluăm o pajiște în care producția este slabă, deși solul are caracteristici favorabile, iar fertilizarea pare suficientă.
Prima reacție ar putea fi să punem la îndoială analiza solului, să căutăm un alt element nutritiv deficitar sau să recomandăm un amestec nou.
Dar dacă problema este, de fapt, modul în care sunt gestionate perioadele de pășunat și repaus?
Sau dacă plantele nu au timp să suficient pentru a-și reface suprafața foliară înainte de următoarea rundă de pășunat?
Sau dacă fermierul pierde o parte importantă din producția prin călcarea vegetației și a solului în condițiile nepotrivite?
Dacă pornim de la o singură explicație, vom căuta dovezi care o susțin. Dacă rămânem deschiși, vom căuta și dovezi care o contrazic.
Aceasta este diferența dintre a confirma o convingere și a investiga o problemă.
În activitatea de consultanță, ar trebui să nu ne punem doar întrebarea „Ce îmi confirmă ipoteza?”, ci și:
- Ce observație nu se potrivește cu explicația mea?
- Ce alt factor ar putea produce rezultatul acesta?
- Ce informație îmi lipsește?
- Ce ar trebui să verific înainte de a recomanda o intervenție?
- Ce m-ar face să-mi schimb concluzia?
Aceste întrebări nu slăbesc autoritatea specialistului. O consolidează.
Pentru că autoritatea profesională nu ar trebui să se bazeze pe impresia că avem întotdeauna dreptate, ci pe capacitatea de a ajunge la concluzii argumentate și de a le revizui atunci când apar informații noi.
6. Să nu confundăm ceea ce vedem cu ceea ce credem că vedem
O pajiște este un sistem viu, aflat într-o continuă schimbare. Vegetația pe care o observăm astăzi este rezultatul interacțiunilor dintre sol, climă, plante, animale și modul în care suprafața a fost gestionată în trecut.
Ceea ce vedem într-o singură vizită este doar o parte din această realitate.
O pajiște verde nu este neapărat o pajiște productivă. O pajiște cu multe specii nu este automat echilibrată. O suprafață cu o producție bună într-un an favorabil nu este neapărat capabil să susțină aceeași producție în condițiile de secetă.
La fel, o pajiște care pare degradată într-un anumit moment al anului poate avea resurse de regenerare pe care o evaluare superficială nu le surprinde.
De aceea, trebuie să separăm trei lucruri:
Observația: ce văd efectiv pe teren.
Interpretarea: ce cred că înseamnă ceea ce văd.
Recomandarea: ce consider că trebuie făcut pe baza observațiilor și a interpretării.
Când le amestecăm, riscăm să transformăm o impresie într-un diagnostic și un diagnostic insuficient verificat într-o recomandare costisitoare.
Când le separăm, ne oferă posibilitatea de a gândi mai limpede.
Iar pentru fermier, această diferență contează direct: o recomandare greșită nu înseamnă doar o eroare teoretică. Poate însemna bani investiți inutil, producție pierdută și încă un sezon în care pajiștea nu răspunde așteptărilor.
7. Adevărata competență înseamnă să rămâi dispus să înveți
Afirmația inițială nu ne cere să renunțăm la educație, la experiență sau la convingeri. Ar fi absurd.
Ne cere să nu le transformăm în filtre atât de rigide încât să nu mai putem vedea realitatea din fața noastră.
Educația ne oferă instrumentele de cercetare. Experiența ne ajuta să recunoaștem tipare. Profesorii ne transmit cunoștințe și metode. Convingerile ne ajută să luăm decizii.
Dar niciuna dintre acestea nu ar trebui să ne scutească de obligația de a observa, de a pune întrebări și de a verifica.
În agricultură, există întotdeauna tentația de a generaliza: am făcut într-un fel și a funcționat, deci așa trebuie făcut. Am avut rezultate într-o fermă, deci știm cum se rezolvă problema în toate fermele.
Numai că natura nu lucrează după orgoliul nostru profesional.
O pajiște nu știe ce am învățat la facultate. Nu știe ce ne-a adus succesul în altă parte. Nu are obligația de a confirma teoria noastră preferată.
Ea răspunde la condițiile reale în care se dezvoltă și la modul în care intervenim asupra ei.
Rolul specialistului nu este să oblige realitatea să se potrivească teoriei sale, ci să înțeleagă realitatea suficient de bine să aleagă teoria, metoda și intervenția potrivite.
Iar uneori, cea mai valoroasă lecție pe care o putem învăța de la o pășune este că am venit acolo convinși că știm răspunsul, dar am descoperit că problema era alta.
Nu este o înfrângere profesională.
Este dovada că încă suntem capabili să învățăm.
Concluzia mea
Dacă ar fi să enunț un singur principiu aplicabil consultanței pentru pajiști, acesta ar fi:
Intră pe pășune cu toată experiența pe care ai acumulat-o, dar nu cu toate concluziile deja luate. Folosește-ți cunoștințele pentru a observa mai mult, nu pentru a decide dinainte ce ai voie să vezi.
Pentru că diferența dintre un specialist care doar aplică metode și unul care caută cu adevărat o soluție pentru o pajiște nu stă neapărat în numărul de soluții pe care le cunoaște. Stă în capacitatea de a recunoaște ce anume face ca o anumită soluție să fie potrivită într-un loc și nepotrivită în altul.
Iar prima condiție pentru a înțelege o pajiște este să accepți că ea poate arăta ceva ce încă nu știi.
Cosmin Daniel Ion
